Am ajuns acasa

Am ajuns acasa. E iarna, avem si un pic de zapada, e frumos dar mai avem încă India în priviri. Restul poveștii va fi disponibila (cu imagini) direct pe siteul ProExpedition.

Bijapur vest

Până în cealaltă extremitate a orășelului, la Ibrahim Roza, ghidul dă cam trei kilometri așa că hotărâm să o luăm pe jos. Ieșim în stradă, ne orientăm și pornim în direcția semnalizată de cupola moscheei Jama Masjid. 

Ne convingem repede că Bijapurul este un loc uitat de timp. Străbătându-i ulițele ne imaginăm evul mediu european, cu grămezi de gunoaie pe stradă pe care le scurmă o turmă de porci negri cu păr lung, cu clădiri dărâmate ce-și varsă zidurile de piatră pe care trebuie să le ocolești, cu copii care sa cacă la umbra unei ricșe, cu care cu boi, cu vaci sfinte străbătând ulițele fără rost și cu mult praf. Niciodată sandalele mele nu au fost atât de murdare. Dar dacă ar fi doar atât! Locuitorii de aici nu par să fi văzut în viața lor prea mulți străini și ne asaltează agasant cu veșnicele întrebări:

-Cum te cheamă?

-Din ce țară ești?

-Fă-mi o poză.

-Fă o poză cu mine.

N-ar fi o problemă dacă ar face acest lucru politicos însă cei mai mulți o fac grobian și agresiv. Mai ales adolescenții în grup sunt de o grosolănie revoltătoare. Te strigă de la distanțe mari și din spate, de multe ori total fără rost, din mersul bicicletei, îndepărtându-se și nemaifiind în situația de a recepționa răspunsul. Sau vine unul la mine cu mâna întinsă, îi întind și eu mâna și fără să-mi ceară consimțământul nu-mi dă drumul și se trage lângă mine până ce altul îi face poză cu telefonul. Ce să mai spun de Cosmina care e mai atracțioasă. Nu avem nimic împotriva familiilor ce-și încurjează copiii să vină să ne chestioneze cu reală curiozitate și să ne întrebe politicos dacă acceptăm să ne facem poze cu ei. Am făcut zeci de astfel de poze și chiar ne-a făcut plăcere să interacționăm cu ei dar aici în Bijapur prea jucăm rolul de "maimuță albă".

Intrăm la Jama Masjid, moschee frumoasă și destul de mare, rămasă însă neterminată. Din păcate și aici dăm peste un grup de tineri ce ne asaltează. Nu mai avem. chef să facem pe politicoșii. Dacă nici ei nu sunt, nici noi nu ne simțim obligați să fim. Ne strigă de la distanță? Nu auzim. Vin să-și facă poze fără să ne întrebe? Îi alungăm. observăm că adolescenții ne chestionează total fără interes, mai mult ca un trofeu, parcă pentru a mai trage o linie pe răboj. Fac concurs între ei, cine abordează mai mulți turiști? Sunt insistenți. Vin după tine și aproape că te trag de mâncă.

-What is your name?

-Ramses.

-Witch country?

-Egipt. Acum o să dormi mai bine la noapte?

Intrăm în citadelă. Vechiul oraș e înconjurat cu ziduri crenelate dar în centru, în buricul târgului e Citadela, cetatea sultanului. Azi e părăginită, cu zidurile pe alocuri căzute. O traversăm de la un capăt la altul și avem surpriza să picăm peste Lalit Mahal, hotelul nostru.

E vremea prânzului și soarele e necruțător. Nu este la fel de puternic ca pe litoral dar totuși, peste limita plăcutului. Avem în rucsac doi ananași târguiți de la un vânzător ambulant și intrăm la cameră să-i savurăm.

Dupăamiază plecăm spre Ibrahim Roza. În drum, intrăm pe la Jod Gumbaz, alte două Golgumbazuri reduse la scară și pe la bazinul cu apă Taj Bauri. Înaintașii locuitorilor de azi au reușit să construiască acest bazin imens care în zilele noastre constituie doar o sursă de infecție, fără vreo utilitate practică. La fel ca și orașul și apa e mizerabilă, cu gunoaie plutind pe suprafața ei. Taj Bauri ar fi spectaculos, nu însă și fotogenic.

În stradă ne împrietenim cu doi școlari ce se întorc acasă pe biciclete. Ne pun bineînțeles întrebările obligatorii și pentru pixurile pe care le promitem, sunt de acord să ne însoțească la Ibrahim Roza. Îi întrebăm cine a fost Ibrahim Roza. Habar n-au, dar măcar știu despre Dorin și Cosmina din România.

Plătim biletele de intrare și taxa foto pentru care primesc un permis nominal cu care intrăm în grădina monumentului. Niște băieți aduși în vizită cu școala ne asaltează. Le cerem clar să ne lase în pace dar roiesc în jurul nostru și merg până acolo încât se împing unii pe alții în noi. Asta deja le întrece pe toate. Înainte de a lua peste cap un ghid de călătorie National Geographic înțeleg că au sărit calul și se risipesc. Un alt grup se apropie. Îmi păi pistolul în buzunar dar nu, profesorul îi cheamă: trebuie să urce în autobus. Mă uit în jur: nu a mai rămas nimeni. Absolut nimeni. Ibrahim Roza este doar al nostru.

Din grădină se trece printr-un pavilion cu poartă într-un larg perimetru îngrădit cu ziduri de piatră, în mijlocul căruia, ridicate pe o platformă, stau față în față cele două construcții, moscheea și mausoleul. Dacă Golgumbazul era armonios dar fără grație, Ibrahim Roza le are pe amândouă. În profilul arcadelor, în curburile cupolelor, în sveltețea minaretelor sau în filigranul decorațiilor e ceva din poezia Persiei sau din mișcările dansurilor sufi. În praful și grosolănia Bijapurului, toate acestea par cu atât mai mult un giuvaer. Le luăm la rând pe îndelete căci ceea ce a mai rămas din această zi îi este dedicat.

Ansamblul a fost ridicat de Ibrahim al II-lea pentru soția sa Taj Sultana, devenind ulterior mausoleul întregii familii. Pereții umbriți de arcade sunt minuțios decorați cu motive geometrice sau cu complicata caligrafie musulmană. La fel ca și la Golgumbaz, interiorul e simplu, conținând doar pietrele funerare așezate liniar, în schimb cele patru uși, câte una pe mijlocul fiecărei laturi și obloanele ferestrelor, din lemn vechi, înegrit, sunt superb decorate.

La mausoleu o familie o roagă pe Cosmina să accepte o fotografie cu copilul ei cel mai mic. Atmosfera e destinsă și cu râs și zâmbete ne fotografiem în cele din urmă cu tot familionul. La sfârșit, tatăl îi mulțumește Cosminei ce încă mai ține puradelul în brațe:

-Mulțumim, pozele sunt foarte frumoase, copilul poți să-l păstrezi.

Parafrazându-i pe troieni am spune, "să te temi de indieni chiar și când sunt politicoși".

Seara ne întoarcem la hotel pe aceleași ulițe medievale. În mod normal mâine ar trebui să călătorim la Badami cu singurul autobus al zilei, ce pleacă la ora 8, însă șovăim. Pentru 120 de kilometri călătoria ar dura 5 ore și în plus Badami este iarăși un loc izolat, nici măcar de mărimea Bijapurului, unde ne așteptăm ca localnicii nedeprinși cu turiștii, să ne asalteze. Cu toate că am avea timpul necesar, vom pleca direct la Hampi, ultimul obiectiv al călătoriei.

Bijapur est

Deci Bijapur. Orășelul nu e mare așa că într-o zi întreagă vom putea să-i vizităm pe îndelete obiectivele. 

Începem cu micul dejun luat la restaurantul hotelului. De la o vreme ne cam ferim de condimentele indiene pe motiv de repulsie, mai ales de coriandru, care e omniprezent. 

Deși nu conține pâine dospită, bucătăria indiană oferă în schimb felurite lipii și plăcinte ce, din păcate, nu sunt disponibile dimineața. În cele din urmă optăm pentru uttappam, un fel de clătită cu ceapă prăjită. Proastă alegere. Mâncarea seacă, total necondimentată (normal se înmoaie în niște sosuri livrate separat) și nici măcar sărată, abia alunecă pe gât. Încercăm să o dregem cu ceai și lassi dulce și în cele din urmă ieșim în stradă.

Bijapurul are două obiective majore, amândouă situate înafara zidurilor orașului dar poziționate diametral opus. Amândouă sunt monumente funerare: în est Golgumbazul iar în vest mausoleul și în același timp moscheea Ibrahim Roza. Luăm o ricșă până la Golgumbaz.

Cum spuneam, Bijapurul a fost piesa de rezistență a musulmanilor aici în Deccan. După ce au pătruns în India prin nord, dinspre Afganistan, cucerind Delhiul de atunci în jurul anului 1200, musulmanii au forțat și sudul unde au câștigat supremația mult mai târziu, abia prin secolul XIV, când au înfrânt regatul Vijayanagar cu capitala la Hampi, următoarea noastră destinație. Golgumbazul este casa de veci a lui Muhamad al II-lea.

Îmi plac monumentele musulmane și cele mogule în primul rând pentru grădinile și uriașele spații verzi în care sunt plasate. Ricșa ne lasă lângă casa de bilete de unde pornește spre mausoleu o alee lungă, cu scuar pe mijloc, umbrită de copaci. Golgumbazul este de o simplitate cuceritoare. De ce îmi plac aceste construcții? Ce mă îndeamnă să călătoresc zece ore cu autobusul doar pentru a le vedea? Brâncuși spunea că simplitatea este o complexitate rezolvată și aici avem întruchiparea acestui aforism. Geometric, este comasarea unui cub (clădirea) cu o sferă (cupola). Practic este o minunăție. Construcția e butucănoasă, la fel ca numele, îndesată, și totuși elegantă, din cauza proporțiilor. O știu din fotografii dar aici este vie si tridimensională. Pentru început îi dăm ocol pentru a o vedea din toate unghiurile (chiar dacă e simetrică, lumina nu cade la fel pe fiecare latură). Ne împiedicăm de un grup de elevi ce ne cer să-i fotografiem. Trecem și peste acest obstacol și ne continuăm periplul. Îmi place. Îmi place chiar foarte mult. Moscheile Istanbulului au toate atributele frumuseții dar acest mausoleu dintr-un orășel medieval se poate lua la întrecere cu ele prin aerul său sălbatic. 

Ajunși din nou la fațadă, ne lăsăm sandalele la rastel și intrăm în uriașa cameră, unică, necompartimentată, în mijlocul căreia, cocoțat pe o platformă, un baldachin marchează mormântul finanțatorului. Nimic extraordinar, nimic laborios, doar continuarea simplitatății austere de la exterior, însă completată cu elemente sonore ce-mi amintesc de versurile marelui Thodol (Cartea tibetană a morților - Bardo Thodol):

Când fantomele propriilor forme de gândire se vor ridica spre mine

Fie ce buddhașii si dakshinii să vină să mă apere...

Conform tibetanilor, după moarte, sufletul defunctului se confruntă alternativ cu zeitățile blânde și mânioase stârnite de gândurile și faptele din timpul vieții. Marele Thodol este o revelație fiindcă nimeni nu s-a întors din veșnicele plaiuri ale vânătoarei, să ne spună cum e acolo dar aici, în acest palpabil Golgumbaz, mi se pare că iau parte la o ecranizare cu buget uriaș și efecte speciale al bardoului acestui Muhamad al II-lea. Cupola uriașă are o acustică impresionantă, capabilă se spune, să reverbereze de 12 ori, orice sunet, cât de mic. La această oră, sus, pe balconul circular de la baza cupolei e plin de vizitatori ce-i încearcă rezonanța urlând ca maimuțele. Rezultatul? Un vuiet asurzitor cu reflexii diavolești în care pe alocuri se recunoaște vocea umană întoarsă și distorsionată de ecouri. Greu de suportat acest vacarm lugubru și totuși fascinant, această întâlnire aproape înfricoșătoare cu zeii mânioși ai lui Muhamad, autocondamnat la acest supliciu. Încerc să-mi închipui Golgumbazul noaptea, cufundat în liniște. I-o fi cântat oare vreun greiere adormitului Muhamad, minunându-se și el de acustica acestei săli?

Urcăm și noi scara strâmtă și întortocheată printr-unul din turnurile de la colțurile mausoleului. Șapte etaje pe treptele înallte și abrupte de piatră. Pereții sunt lustruiți de atingerea mâinilor ce au căutat echilibrul. Un lustru negru pe pereții odinioară albi. Culoarea veacurilor.

La fiecare etaj poposim la ferestrele turnului admirând de la înălțimea respectivă detaliile arhitectonice. Sus, pe platforma exterioară cupolei ne mai plimbăm o dată pe perimetru, pe sub uriașele petale de piatră ce susțin impresionanta cupolă. În dreptul fiecărui turn (deci la colțuri), câte o petală lipsă, lasă loc de intrare pe balconul interior, locul magic, galeria ecourilor. Un grup de șapte-opt adolescenți ajung pe platforma acoperișului și zărind poarta spre locul mult visat se năpustesc pe acolo începând să urle încă înainte de a dispărea în umbra arcadei. Ce ecou pot oare să audă? Cum pot ei oare să discearnă propriul strigăt? Să fie doar dorința de a elibera maimuța interioară? Sau doar mimetism? Încercăm și noi o trecere prin balcon dar aici vacarmul e asurzitor și capabil să ne ridice tensiunea mai repede și mai eficient decât vinul de coacăze așa că, mai mult prin semne ne îndemnăm unul pe altul spre ieșirea cea mai apropiată și fugim de demonii răi ai lui Muhamad în grădina exterioară, întreținută impecabil, liniștitoare și pașnică. Adăstăm la umbră să ne depresurizăm. Extraordinar acest Golgumbaz. Greu de suportat dar extraordinar!

Old Goa-Bijapur

Am fi preferat să facem călătoria asta cu un autocar de noapte al unei agenții de turism dar ne-a venit ideea prea târziu, când deja eram instalați la hotel. Dimineața am luat un mic dejun copios, ne-am pus câteva bucăți de aloo parantha (un fel de plăcintă cu cartofi) cu noi și am plecat cu primul autobus la Panaji (actuala capitală), în căutarea unei legături spre Bijapur.

Pentru autobusele locale, Bijapurul este prea îndepărtat. La ora 9 ne suim în mașina de Belgaum ce nu e nici la jumătatea drumului dar până la care autobusul va face 4-5 ore. De ce? Pentru că Bijapurul e sus, cocoțat la 1000 de metri pe întinderea podișului Deccan și deci, avem de urcat, nu glumă. Prețul călătoriei? 100 de rupii de om (6 lei). Îi dau omului cu biletele o bancnotă de 1000 de rupii, îmi dă biletele de 200 și pleacă. Îl las să plece fiindcă știu că-mi voi primi rupiile până la ultima. După șase ani suntem din nou în India, însă într-o altă Indie, în care unele lucruri se potrivesc, altele nu. Oamenii, mai ales oamenii sudului sunt altfel. Dacă în nord păcăleala și bacșișul erau sport național, aici, în sud, ele sunt o raritate. O singură dată, parcă într-un restaurant nu am primit înapoi două rupii, și acelea memorabile prin singularitate. Apoi tocmeala. Suntem contrariați că nimeni nu trage de noi, că nu suntem hărțuiți. Departe de negocierile interminabile cu plecări și reveniri, aici de cele mai multe ori se vinde pe principiul "vrei? Bine. Nu vrei? Bine". Și ceea ce le întrece pe toate, incredibil și inimaginabil, pentru orice primești chitanță, bon sau bilet! De unde această disciplină fiscală în mijlocul delăsării și a dezordinii indiene? Cred că vom duce acasă multe enigme.

După o jumătate de oră autobusul intră în autogara din Mapuca unde vânzătorul de bilete coboară, schimbă mia de rupii și vine să îmi dea restul. 

Autobusul pleacă mai departe. Suntem singurii călători albi. Drumul începe să urce și după o oră satele dispar și străbatem niște munți în aparență nelocuiți. Acolo unde pădurea ne lasă să privim în vale, vedem sub noi, mult sub noi, un lac de acumulare. Mașinile mici sunt foarte rare pe drumurile rurale ce sunt circulate preponderent de camioane încărcate până la refuz și de autobuse. Pe drumul acesta întortocheat nu circulă aproape nimeni. După încă o oră autobusul trage într-o parcare din pământ roșu al cărui praf colorează frunzele copacilor de pe marginea drumului. Suntem la un popas rutier frecventat de cursele regulate. În timp ce călătorii se împrăștie pe cărările ce pornesc din parcare, în căutarea tufei preferate, intru să inspectez încăperea fără ferestre, cu pretenții de restaurant. Îmi trebuie o vreme să-mi acomodez vederea cu semiobscuritatea. La câteva mese se consumă deja iar alți clienți stau la coadă în fața deschizaturii dintr-un perete, prin care se vede o altă încăpere la fel de întunecoasă, în plus înecată de fumul produs de un foc ce agonizează în vatra amenajată direct pe podeaua de pământ. Tot autobusul, fără excepție, trece prin "restaurant", chiar dacă nu toți ajung să consume ceva. După 20 de minute din sens opus un alt autobus intră în parcare și al nostru îi face loc. Mai urcăm un pic, după care pădurile dispar odată cu hăurile: suntem pe platoul Deccan. Cu toate că e ora prânzului, aerul s-a mai răcorit ca efect al altitudinii. Înafară de temperatură însă, nimic nu trădează altitudinea. Terenul e plat ca în câmpie, apar timid loturile cultivate și odată cu ele localitățile. După patru ore și jumătate de la plecarea din Panaji intrăm în Belgaum. Oeașul e sănătos și își arată importanța de la distanță, mărind treptat traficul până la sufocare. Opriri, claxoane, treceri peste hopuri... Ce bine era prin munți!

În autogară găsim cu ușurință legătura spre Bijapur. Ca peste tot în India, pe rutele principale autobusele pleacă unul după altul cu o cadență inimaginabilă așa că nu stai prin autogări în așteptarea legăturii... dar cam atât. Din Belgaum până în Bijapur sunt 210km în plină câmpie, pe care autobusul îi face în cinci ore. Nu-mi imaginez cum poate să tragă atâta de timp dar n-am altceva de făcut decăt să fiu spectator la această scamatorie. În primul rând, pe suprafața netedă a podișului unde se poate practica agricultura în condiții excepționale, satele sunt mari, bine constituite și mai ales intens populate, astfel că absolut fiecare localitate dispune de autogara proprie în care autobusul intră legănându-se din toate suspensiile și claxonând țanțoș ca o găină care tocmai a ouat o mărgică. Motorul este oprit, ușa se deschide larg, oamenii coboară și urcă alții în locul lor iar printre ei ne asaltează comercianți cu ziare și snacksuri. Câte un puști se așează vis-vis de noi și se holbează la maimuța albă (iar suntem singurii... neindieni din autobus) cu o expresie de uimire nemărginită, minute în șir, fără ca măcar să clipească. În tot acest timp autobusul pleacă mai departe, ieșind din sat printre vaste culturi de porumb, orez și trestie de zahăr. Se pare că e sezonul de recoltare a trestiei. Acolo unde culturile nu sunt încă recoltate, spicul alb, aureolat de contralumina soarelui ce se lasă spre orizont îmi stârnește poftele de fotograf dar cele mai multe culturi sunt decimate și încărcate în tractoare cu remorci încărcate în stil indian, adică supraîncărcate, circulând pe șosea ca niște zgârie nori ambulanți. Printre aceste tractoare traficul de autobuse, mașini mici dar mai ales ricșe și motociclete se desfășoară ca o cursă cu obstacole, într-un vacarm de clacxoane urlând în toate gamele, cu treceri pe contrasens negociate cu faza lungă și de cele mai multe ori cu blocaje ori cu lungi pasaje parcurse în spatele adevăratelor ziduri de trestie. Apoi vine ora apusului când căldura scade și oamenii ies să-și rezolve problemele pe răcoare. Străzile satelor sunt populate la cota de inundație și autobusul navighează câte o stradă întreagă la pas, claxonând continuu. Într-o autogară, pe un perete de zeci de metri se înșiră unul lângă altul posterele uriașe cu scene din producțiile Bollywoodiene, cu actori cu ten alb angajați în lupte sângeroase dar mai ales în iubiri sângeroase, iar pe acest fundal idealizat se proiectează filmul vieții reale: oameni în șlapi cu copii în brațe, femei în sariuri colorate purtând câte un sac încărcat, pe cap, tineri butonând telefoane mobile, ambulanți vânzând orice, toți tuciurii, visând la cremele care albesc tenul, din reclamele cu cosmeticale.

Se face seară. Mă dau bătut. Trebuie să recunosc că orele au trecut și Bijapurul nu pare să se fi apropiat nici măcar cu un kilometru. Ba, parcă o schimbare se prefigurează. Din ce în ce agricultura pare lăsată la o parte în detrimentul ocupațiilor meșteșugărești. La marginea drumului sunt tot mai dese fabricile de cărămidă. Ziua s-a sfârșit. Peste tot în lume mașinile circulă cu lumina stinsă, doar în India se aprind becurile în autobus. Lumea socializează. Toată lumea povestește ceva și în ciripiturile vesele sau guturale mașina înghite kilometri spre un ipotetic Bijapur despre care încep să mă îndoiesc că există cu adevărat. Ne întoarcem la film. Cineva spunea că dacă viața ar avea muzică în fundal, s-ar transforma în film. În filmul nostru, muzica indiană e asigurată de un telefon mobil. Interminabil acest drum. Îmi vine și mie să strig: "opriți Pământul, vreau să cobor!". 

Străzile Bijapurului sunt proaste. Legănându-se ca o gondolă, autobusul înghite praf prin toate geamurile și prin toate crăpăturile. Ne uităm cu ochii cât cepele după vreun hotel dar nu zărim decât dărăpănături și gunoaie. O asigur pe Cosmina că Bijapurul e totuși oraș.

-Si încă nu orice oraș ci chiar capitala sultanatelor!

-Mulțam fain, acum 1000 de ani.

Coborâm în autogară fără să ne putem decide încotro să o luăm. Trecem cu greu strada invadată de ricșe și vedem drept în fața noastră un hotel promițător: Lalit Mahal. Găsim o cameră liberă și ne instalăm. Ce zi!

Old Goa

După trei zile de huzur ne-am reamintit că suntem călători. Nici nu se putea altfel: deși am stat tot pe la umbră, ne-am cam prăjit. Dis dimineață ne-am încheiat socotelile la Palolem Resort și uitând să eliberăm de sub găleată broscuța pe care o imobilizasem în baie, am plecat spre Old Goa, la început cu o ricșă, apoi cu un șir de autobuse locale.

Vremea e frumoasă (cum altfel în acest sezon?) și plecarea matinală mă binedispune. Autobusul urcă voinicește colinele împădurite cu diverse esențe exotice, oprind deseori în dreptul unor cărări pe care ies indienii la șosea. În scurt timp ajungem în Margao, al doilea oraș ca mărime în Goa, unde trebuie să schimbăm mașina.

Goa este o fostă colonie portugheză și cel mai recent stat indian. În căutarea mirodeniilor, Cristofor Columb traversează Atlanticul în 1492, căutând un drum spre vest. Lămurindu-se în cele din urmă că nu au descoperit indiile, europenii reiau expedițiile pe ruta clasică, a estului. În 1488 Bartolomeo Dias ocolește Capul Bunei Speranțe  și zece ani mai târziu, pe urmele lui, Vasco da Gama ajunge pe coasta Indiei, la Calicut.  De aici înainte drumul este deschis. În 1503 Alfonso de Albuquerque construiește Fort Cochin dar nu se mulțumește cu atât ci explorează coasta găsind un alt loc minunat de a acosta cu corăbiile, la gura râului Mandovi. Sultanatele de la Bijapur nu pun mare preț pe coasta de dincolo de munți devreme ce cu puținele forțe de care dispunea, Albuquerque reușește în 1510 să cucerească teritoriile de pe Mandovi, trecându-le coroanei portugheze și punând astfel bazele unui adevărat imperiu maritim.

Patru secole și jumătate Goa rămâne a portughezilor. După 1947 (când englezii se retrag lăsând India independentă), indienii o cer insistent președintelui portughez (Salazar), până ce, sătui de discuții sterile și mai ales la presiunea maselor, în 1961 pătrund militar în micul stat smulgându-l portughezilor și realipindu-l Indiei. 

Căutăm prin fereastra micuță a autobusului urmele dominației europene, dar azi, Margao este un oraș indian ca oricare altul. Abia în centru, două trei clădiri vechi poartă accente de pe alt continent. Suntem cu toate bagajele după noi așa că nu ne oprim pentru vizită ci doar schimbăm autobusul cu unul de Panaji și apoi cu altul ce ne lasă în Old Goa, vechea capitală a portughezilor.

E ora prânzului și căldura ne sufocă. Vânzătorul de bilete de pe autobuz ne-a debarcat la kilometrul zero al localității, fix între Basilica of Bom Jesus și Church of Sf. Francis of Assisi, nu-i vorbă, ademenitoare până peste poate, dar nu cu rucsacele în spate. Căutăm cazare și ne convingem repede că nu suntem în arealul potrivit. Nu avem ce face, întoarcem spatele minunilor arhitectonice și plecăm în căutarea unui hotel. Avem noroc să dăm în apropiere peste Old Goa Regency, răcoros, proaspăt renovat, liniștit, cu un restaurant excelent. Ne ostoim, ne punem rucsacele jos și după un prânz cu paneer butter masala, parantha și lassi suntem gata să revenim la portughezi.

Alegem pentru început Bom Jesus. Basilica este mgnifică. Poate nu atât de frumoasă sau armonioasă cât autentică. Zidurile netencuite sunt clădite din piatra roșie a Indiei dar cu tehnica și în stilul vechi european. E destul de șocant să vezi așa ceva aici. Ne plimbăm afară, printre ziduri și contraforturi, apoi intrăm în uriașa navă inspirând răcoare. Doar inspirând căci înăuntru e aproape la fel de cald ca afară. Ce-o fi aici vara?

Din biserică se trece direct în anexa mausoleu ce păstrează moaștele sfântului Xavier într-un sicriu expus într-o vitrină de sticlă. Francis Xavier este sfântul local din Goa. S-a născut în Spania în 1506, a jurat să-i convertească pe păgâni și cu sprijinul regelui portughez Don Joao al III-lea își stabilește baza în Goa unde duce o fructuoasă muncă de convertire și de unde pleacă în cinci călătorii în Extremul Orient. Moare în 1552 în insula Sancian de unde trupul lui este adus în Goa pentru a fi canonizat. Încăperea mai expune câteva obiecte de îmbrăcăminte și câteva picturi. Povestea lui mi-l apropie de Vasco da Gama ce a sfârșit în 1524 în lumea pe care a pornit să o descopere și apoi să o conducă. Ce au simțit oare cei doi atunci când puterile i-au părăsit? Poate că sub cerul Dumnezeului lui, Xavier s-a simțit acasă chiar dacă țara sa se afla pe cealaltă parte o globului, dar Vasco? Ce l-o fi adus în India? Dorința de înavuțire? Căutarea faimei? În ultimele clipe, atunci când nici bogăția și nici faima nu-l mai puteau salva, nu s-a simțit departe de casă? N-ar fi dat oare totul pentru a fi din nou între ai lui?

Ieșim în cuptorul de afară și trecem drumul în celălalt parc unde alte clădiri, de data asta albe, amintesc prin ținuta lor de Evul Mediu european. Lipită de catedrală găsim o clădire cu aspect de conac boieresc. Este vechea episcopie transformată acum în muzeu. Pentru doar 10 rupii de persoană avem voie să vizităm muzeul, cu tot cu aparatul foto. Muzeul nu e cine știe ce dar, din nou are un aer bun, autentic și mai ales e umbrit de obloane și răcoros. Cu stilul indienilor de a nu restaura sau a restaura cu greutate, s-ar putea ca multe relicve să se piardă înghițite de vremuri. Totuși, cele pe care le vedem azi pe viu, neprotejate de vitrine și neotrăvite de lumina septică a tuburilor fluorescente sunt realitate palpabilă, o întoarcere în timp valabilă aproape ca o teleportare. Urmează catedrala cu pietrele ei funerare, cu imensul candelabru ce descompune lumina în prismele lui de sticlă, cu mobilierul și picturile murale ce par atât de familiare și totuși atât de îndepărtate. Apoi Church of Sf. Francis of Assisi, copleșitoare. Poate cea mai frumoasă. Din păcate, grav afectată de apa infiltrată prin acoperiș. Aici măcar se renovează. Se schimbă țigla și poate se va reface interiorul. Când sosim noi, tocmai se demontează candelabrele.

Gata. Suntem gata. Căldura ne-a doborât. Am terminat și apa din pet și următoarea mișcare ar fi una de prăbușire. Nu e de glumit cu soarele Indiei. O las pe Cosmina să mă aștepte sub protecția sfântului Assisi și merg să cumpăr apă rece, suc rece și banane. Bem și mâncăm cu poftă și simțim că prindem puteri.

Chiar lângă biserică e muzeul de arheologie. Hai și în ăsta. Pe lângă niște frânturi de piatră sculptată la care nu ai ce să te mai uiți dacă ai fost la Belur, remarcabil, etajul găzduiește o impresionantă colecție de picturi reprezentând portretele tuturor guvernatorilor portughezi ai micuței colonii. Sunt acolo, cu mustățile ridicate după canoanele vremii, de la Vasco da Gama și Albuquerque, până la cei din 1900, în costume aducând a uniforme militare, încărcați de decorații. Interesant este că n-au stat mult în funcție: un an, doi, trei, cel mult cinci. Să fi fost și aici jocul banilor? O funcție pentru care se stătea la coadă? 

În spatele muzeului, oarecum dosită, găsim capela Sf. Catherine. Micuță dar frumușică foc. În interiorul ei răcoros, două indience în sari au lăsat jos smicelele cu care măturau și s-au pus pe povești. 

Old Goa, sau ceea ce a rămas de pe vremea vechiului Goa e strâns grupat în jurul bisericilor și a catedralelor vizitate, ca într-un parc arheologic. În ciuda căldurii, ne facem curaj să vedem și biserica Sf. Cajetan, impunătoare cu domul său imitând San Pietro din Roma dar poate mai atrăgătoare datorită grădinii bine întreținute din față. Biserica e chiar pe malul râului Mandovi până la care drumul coboară pe sub așa numitul Viceroy's Arch din înălțimea căruia de privește însuși Vasco da Gama pe care-l recunoaștem deja din picturile muzeului de arheologie. La docurile înlocuite acum de debarcaderul unui bac, acum cinci secole se încărcau anul peste 1000 de corăbii ce făceau profitabilul negoț cu Indiile. Ciudat că după sute de ani de cărat bogății din Indii și Brazilia, Portugalia este azi totuși o țară ștearsă, în ultimii ani cu o poziție precară în UE. Să fie din cauză că așa numitul "aur negru" (piperul) nu era totuși aur adevărat, care să reziste vremurilor?

Ne-a mai rămas de văzut ruinele mănăstirii Sfântului Augustin, ce se văd ridicându-se pe dealul din apropiere. Cum spuneam, Old Goa e strâns grupată și încurajați și de căldura în scădere, hotărâm să dăm o raită până acolo.

Dinspre Bom Jesus se aude muzică de ceremonie. Bănuim că e vorba de o căsătorie și intrăm să vedem. Este chiar așa dar nu ne putem bucura de eveniment căci totul e mult prea diferit pentru a putea fi urmărit. Rămâne doar impresia acelei muzici live ce sună foarte bine în caverna bisericii și senzația stranie a unei slujbe indiene într-un decor eminamente european.

Asadar Sfântul Augustin. Ceea ce părea să fie un obiectiv modest, ne surprinde extrem de plăcut. Din turnul de 46 de metri al bisericii, a rămas încă în picioare un perete, de sus până jos. Ruinele sunt serioase, întinse pe o mare suprafață căci, pe vremea lor aici era și biserică și mănăstire și spital. Lumina apusului și relativa singurătate ne îndeamnă să ne așezăm pe piatra caldă, cu orașul la picioare. Din orașul de atunci "Goa dourada" (Goa de aur) au mai rămas cele vizitate, ce pot fi cuprinse cu o singură privire de aici de pe deal dar fără îndoială, în vremurile lui de glorie a fost măreț, rivalizând se spune, chiar cu Lisabona.

Ne tragem picioarele spre Old Goa Regency unde mâncăm parante. Mâine ne așteaptă o călătorie de peste 300 de kilometri cu autobusele locale, ieftine dar lente. Din experiență știm că viteza medie este undeva la 30km/oră așa că ne așteptăm la o zi plină.

Plaja Palolem

E dimineață dar încă întuneric când autocarul oprește în pustietatea drumului și un grup ce-și dorea să ajungă la Gokama, coboară. Nu-mi vine să cobor după ei. Șoseaua nu ține coasta fidel și probabil până la mare mai sunt de parcurs câțiva kilometri. Ne uităm după neozeelandezi. Ei nu coboară.

O jumătate de oră mai târziu, un alt grup se mistuie în noapte. Nu mai înțeleg nimic. Și ăsta vroia tot la Gokama. Ne uităm la neozeelandezi: ei nu coboară. Hotărâm să ne luăm după ei și punem capul jos liniștiți.

Se crapă de ziuă. Autobusul suie și coboară printr-un ținut muntos ce se stinge în mare. La o oprire șoferul anunță o plajă și neozeelandezii coboară. Hop și noi. Mașina pleacă și rămânem în șoseaua pustie. Două-trei ricșe ce așteaptă sunt singurele indicii că aici e totuși ceva. Tocmim una până la beach și cinci minute mai târziu suntem cu sandalele în nisip. N-avem timp să ne dezmeticim că un indian dornic să-și încaseze comisionul ne umflă pe sus promițându-ne o căsuță. Negociem la jumătate și suntem chiriașii unei căsuțe din placaj, cu verandă, cu baie și un imens polog ce cade din tavan peste pat. Totul s-a petrecut atât de rapid încât pe scaunul terasei unde am ieșit să luăm micul dejun, am încă senzația de vertij din autobus.

Care e șpilul cu plajele din Goa? Citez din ghidul National Geographic: "Pescari ieșind în larg, delfinii jucându-se în valurile înspumate și nesfârșite întinderi de nisip sub bolta cerului albastru te așteaptă pe plajele din Goa. Ia-ți micul dejun într-o cafenea de lângă plajă, du-te să înoți apoi retrage-te la umbră să citești până la prânz (crevete uriaș fript e cel mai popular fel de mâncare). După siestă, bucură-te de înot și plimbă-te până la spectaculosul asfințit deasupra mării". Când te trezești ai 80 de ani. Ultima propoziție am pus-o din povestea "O zi la Hollywood", că prea seamănă stilul.

Pe scurt, cam asta am făcut și noi trei zile la Palolem. Dimineața începea la ora 8 cu parcurgerea plajei pentru a găsi cel mai fotogenic val, la 9 urma prima baie urmată de plajă sub soarele încă blând. Până la 11 soarele devenea insuportabil așa că după alte băi prelungi mutam cearșaful la umbra unui cocotier până la 13:30 când dădeam naibii viața boemă și ne mutam la umbra terasei China Town unde ne delectam cu paste și moktailuri pe bază de lime până pe la 16:30 când căldura se mai muia și puteam ieși din nou la plajă și baie. Pe la ora 18 începeau apusurile spectaculoase recomandate de National Geographic ce mă făceau să fug după aparatul foto. Noaptea ne prindea încă pe plajă. În timp ce terasele își scoteau mobilierul pe nisip și aprindeau lumânările pe mese odată cu grătarul instalat provocator în apropiere, noi ne luam de la un chioșc improvizat un suc și-o pungă de chipsuri pe care le dădeam gata în zgomotul valurilor ce se spărgeau la câțiva metri. 

Constantin (sckipperul) povestea că întâlnise în Corsica un francez care pornise cu yachtul său să înconjoare lumea.Când îl întâlnise era deja de 10 ani acolo așa că l-a întrebat dacă a renunțat la navigația circumtera. Răspunsul foarte vexat a fost că nu, că el este în călătorie dar că i-a plăcut foarte mult Corsica și mai stă...

După prima zi am găsit că și nouă ne place prea mult locul ca să plecăm după doar două zile și, consultând itinerariul, am decis că mai putem sta încă una, suplimentar. Din tot ce ne-a recomandat National Geographic nu am fost la întâlnirea cu delfinii. Indienii au niște bărci asemănătoare celor polineziene, cu un flotor lateral. Vechile ambarcații sunt din lemn, cusute cu fibre de cocos, dar acestea putrezesc la capătul plajei, înlocuite de altele noi, din fibră de sticlă dar care, ciudat, au atașat lateral același flotor făcut dintr-un buștean. Probabil că flotorul slujea pe vremuri, când se foloseau pentru propulsie velele dar acum nici o barcă nu mai merge fără motor iar catargul a dispărut complet. Acestea sunt bărcile cu care indienii momesc turiștii pentru a-i scoate în larg să vadă delfini. Noi nu am optat pentru barca motorizată dar într-o dupăamiază am închiriat un caiac cu care am plecat pe mare să înconjor o mică insulă de la extremitatea nordică a plajei. Mica escapadă nu a durat nici două ore dar a fost cât se poate de plină: marea avea valuri măricele iar coasta insulei, deosebit de sălbatică, oferea peisaje fotogenice.

Încurcături cu autobuse

Succesul unei călătorii stă în varietate. 1000 de zile petrecute în paradis nu sunt cu nimic mai bune decât primele două. Ne-a plăcut la Alleppey dar a sosit vremea să plecăm mai departe.

Ne întoarcem în oraș cu unul din autobusele locale. Înafară de parbriz, nu are nici un alt geam. Doar jaluzele opace, pentru zilele toride. În ciuda aerului aprins, azi nu e o astfel de zi. Azi o singură jaluzea este lăsată.

Știu unde suntem pe drum după panourile de reclamă. Pe fiecare stâlp de iluminat e prins câte un panou publicitar. La ieșire din Cochin am numărat 200 de panouri identice cu Ramco Cement, apoi cam tot atâtea (m-am plictisit să le mai număr) cu niște frumuseți locale, apoi iarăși Ramco Cement, apoi alt fel de ciment. Acum nu trebuie decât să-mi aduc aminte succesiunea ca să-mi dau seama pe unde suntem.

De astă dată biletele de autobus au costat doar 88 rupii și nu 102 ca la venire așa că atunci când, abia intrat în oraș, autobusul nu face dreapta pentru a trece podurile spre Ernakulam (cartierul cu autogara) ci ține înainte spre Fort Cochin, intru la bănuieli. Când am urcat în autobus am întrebat de Cochin nu de Ernakulam și poate că busul merge doar în Fort Cochin. Începe să mă enerveze joaca asta de-a Cochinul. Vânzătorul de bilete vine să ne prevină că pentru Cochin trebuie să coborâm la următoarea. Coborâm. Abia când autobusul pleacă recunosc locul. Suntem la capul podului spre insula Willingdon și dacă autobusul a plecat spre pod înseamnă că a plecat spre Ernakulam și foarte probabil că s-a dus în autogară, unde vroiam să ajungem și noi. Acum chiar m-am enervat!

Încercăm să tocmim o ricșă până în autogară dar se pare că am dat peste singurul ricșar care nu vrea o cursă și care ne trimite în stația de autobus. Tocmai vine o mașină dar când să urcăm, trece ricșarul claxonând: nu în ăsta. Întrebăm o femeie și ne arată un alt autobus cu care trebuie să mergem doar câteva stații, după care să schimbăm. Abia apucăm să urcăm că dăm peste altă dandana: în autobusele indiene femeile stau în față iar bărbații în spate. Ne conformăm, încercând să nu ne pierdem din vedere. Autobusul pleacă. Cum naiba aflăm unde trebuie să coborâm? 

Acolo unde suntem povățuiți să coborâm nu e decât o stradă îngustă, fără stație de autobus marcată. Ca din senin apare ricșarul nostru din Fort Cochin. Ce naiba? Nu mai înțeleg nimic. Ne face semn că ne duce la Mermaid Hotel. Ce mai stăm?

Regăsim recepția binecunoscută a hotelului. Omul care ne-a intermediat obținerea biletelor pentru Goa nu e de servici și nu avem biletul, nu avem chitanță. Tot ce avem e o carte de vizită a hotelului pe care scrie numarul de telefon al agenției de turism ce face cursa. I-o arătăm recepționerului ce ne îndeamnă să ne facem comozi. Mai avem de așteptat o oră. Așteptăm. După un timp apare și biletul nostru. Nu știm cine l-a adus. La ora 13 trebuie să mergem să luăm autobusul din autogară. Plecăm.

După cum ne așteptam deja, în autogară nimeni nu știe de autobusul nostru. Bâjbâim. Un tânăr ține în mână un telefon mobil și în disperare de cauză îl rugăm să sune la numărul notat pe cartea de vizită. Tânărul e amabil și ne ajută. Înțelege ce i se comunică la telefon și ne sfătuiește să luăm cu 10 rupii o ricșă până la adresa notată pe biletul de autobus. Procedăm întocmai și, în sfârșit ajungem să vedem vestitul autocar de Goa.

Autocarul e destul de ponosit, dar funcțional. Cel mai mult ne bucură că funcționează aerul condiționat. Până în Goa vom face 16 ore. Asta înseamnă că vom ajunge pe la 5 dimineața.

Dacă ar fi să atribui un gust acestei călătorii, acesta ar fi gustul de 7up. Cu toate că acasă nu bemsucuri cu anii, aici băutura răcoritoare ne pică bine și dulceața ei ne mai energizează. Pe la ora 17 autocarul trage la un restaurant de pe marginea drumului care, culmea, nu are de vânzare decât ceai. Adio 7up!

Departe de a fi plin, autocarul duce spre mare patru sau cinci grupuri de turisti. Cel mai mult ne place un cuplu de neozeelandezi mai în vârstă, cu mutre de oameni cumsecade. Cosmina a surprins o conversație a fetelor la WC. Cineva lăudase plaja de la Gokama și acum toți vroiau să meargă acolo. Numele ne-a atras atenția și nouă. De Gokama ne vorbise australianca din Ooty. De ce nu am merge și noi?

Odată cu înserarea intrăm în Calicut, localitatea lângăcare în 1498 Vasco da Gama atingea coasta în călătoria lui pentru descoperirea aurului negru (piperul). Drumul trece chiar pe lângă plajă. E ora apusului și sute sau poate mii de oameni asistă la acest act. Indienii sunt contemplativi, poate încă nu așa rupți de natură ca noi.

Târziu, în noapte, atingem Mangalore. Mangalore e un oraș măricel de pe coastă, plin de lumini. Cursa continuă spre nord.